Demetrescu Vitraliu din fragmente de fantoma

1. Auflage 2026
ISBN: 978-606-40-3169-3
Verlag: PublishDrive
Format: EPUB
Kopierschutz: 0 - No protection

E-Book, Deutsch, 432 Seiten

Reihe: Fic¿iune

Dragi cititori, ave?i în fa?a un roman stratificat, o poveste spusa pe planuri alternative: prezentul - în care eroina principala afla despre moartea fulgeratoare a fostului iubit din liceu -, trecutul - în care este dezvaluita evolu?ia spre dezastru a unei iubiri intense ?i devoratoare - ?i spa?iul eteric din care spiritele celor pleca?i de lânga noi ne trimit mesaje pe care le decodam subtil, iar iubirea neîmplinita î?i afla deznodamântul.
Cartea acopera multe genuri. O pot citi pasiona?ii de pove?ti cu fantome, cei îndurera?i care cauta raspunsuri, amatorii de calatorii în timp - adul?ii ce traiesc cu nostalgia anilor 1980, curio?ii ce vor sa dezlege misterul vie?ilor paralele, cei spirituali ?i scepticii deopotriva, romanticii care din când în când mai au nevoie de câte o poveste de dragoste, devota?ii astrologiei ?i mediumnita?ii ?i to?i cei care au deja pregatit un mesaj ascuns printre aceste rânduri, gata sa le ofere claritate.
O relatare tulburatoare ?i incitanta a comunicarii cu lumea de dincolo. O poveste fara sfâr?it despre prietenie, iubire ?i doliu. Experien?a transformatoare a unei cunoscute personalita?i media.
Daca ai pierdut pe cineva drag, trebuie sa cite?ti aceasta carte! Daca o rela?ie din trecut a ramas fara încheiere, trebuie sa cite?ti aceasta carte! Daca ai retrai acum iubirea din liceu, ar avea acela?i final? Daca ai avea puterea sa-?i rescrii destinul, ce ai schimba?
Vitraliu din fragmente de fantoma este un argument pentru redefinirea cuvântului imposibil.
'O parte din mine, cea vitala, s-a resemnat în fa?a durerii din Prezent. Cea de-a doua parte a fost expulzata în Trecut, în urma cu 30 de ani. A treia parte sau ce mai ramasese din mine s-a trezit batând în zadar cu pumnii încorda?i în poarta rece ?i ferecata a Ve?niciei, cerând socoteala pentru sufletul rapit. Firul invizibil care ne legase pe amândoi cândva, ciupind usturator acum din sufletul meu, ramasese aga?at cu nepasare de muchia rece ?i aspra a sinistrei intrari în spatele careia se aflau toate raspunsurile de care aveam nevoie.' Cristina Demetrescu (fragment din romanul Vitraliu din fragmente de fantoma)
CRISTINA DEMETRESCU (n.1971, Bucure?ti) de?ine o licen?a în Contabilitate de la Academia de Studii Economice. În 2002 face o schimbare radicala catre voca?ia de astrolog - studiind ca autodidact - pe care o extinde apoi în spa?iul public prin numeroase apari?ii televizate. Publica doua car?i, Our Fortuna - Cartea Zodiacului pentru copii (2004) ?i La Cabotina - Misterul celor noua numere (2005, reeditata în 2021). Urmeaza în 2006 studii postuniversitare de Criminologie la Facultatea de Drept, Universitatea Bucure?ti, absolvind cu teza Aplica?ia Astrologiei în Criminologie - Criminalul în serie. Realizeaza, împreuna cu Life University, doua masterclass - Astrologie Generala (2021), respectiv Astrologie Previzionala (2023). În 2024 începe cursurile de mediumnitate la renumitul Colegiu Arthur Findlay - Stansted. În 2025 publica Previziuni astrologice 2026 la Bookzone.

Autoren/Hrsg.

Demetrescu, Cristina

Leseproben

23 august 2020

Dintr-odata nu s-a mai auzit niciun zgomot.

Lini?tea asurzitoare trebuie sa fi fost prima senza?ie. Sensibilitatea mea chinuitoare la zgomote a devenit inutila tocmai când aveam mai multa nevoie sa disting un semnal. Inerta, chemam orice. Ceva care sa fi avut puterea sa ma trezeasca din transa a carei frecven?a îmi fusese necunoscuta pâna atunci. Vidul înconjurator, cu care devenisem una ?i aceea?i, era incapabil de o redefinire fertila atât de rapida încât sa nasca o solu?ie ajutatoare. Paralizasem parca, nici nu îmi amintesc pentru cât timp. Sa fi fost secunde, minute pâna am reu?it sa fac o mi?care? Timpul se comprimase prin for?a unei implozii, care mai întâi a adunat magnetic buca?i de emo?ii împra?tiate, frânturi de amintiri, gânduri ?i inten?ii neterminate, toate lasate în urma, dar deseori prezente prin impactul valurilor memoriei ce revenisera ?i apoi se retrasesera în to?i acei ani, dupa modelul mareelor.

Telefonul mobil îmi ramasese încle?tat într-o mâna. Cealalta apasa mecanic plexul solar într-o reac?ie involuntara ce încerca sa stavileasca revarsarea emo?iei nemiloase, la fel de greu de controlat ca un tsunami. Nu scoteam niciun sunet, într-o complicitate hipoacuzica cu vuietul infernal din urechile mele care pierdusera no?iunea gamelor fire?ti. Mu?chii fe?ei se alungisera într-o expresie stop-cadru de groaza ?i disperare pe care nu o mai traisem niciodata a?a. Durerea din maxilar era singura senza?ie care ma ajuta sa îmi amintesc de mine în centrul acelei scene. Traiam un co?mar autentic, daca via?a este ceea ce am sim?it sub lovitura unei ve?ti a mor?ii, cu ochii împietri?i pe ecranul telefonului mobil, asupra unei postari de pe Facebook de nici doua rânduri. Literele sumbre, ordonate sec în virtutea acelui mesaj de adio, semanau cu ni?te corbi care ciuguleau lacomi din fotografia alb-negru deasupra careia stateau coco?a?i în ?irul lor înspaimântator. Chiar daca auzul mi se sub?iase în urma ?ocului, ochii mei vedeau bine, lipsi?i de puterea de a rumega absurdul.

În fotografie l-am recunoscut pe Victor.

Era o zi de duminica. Pâna spre orele dupa-amiezii toride totul decursese mai lini?tit ca alte da?i. Suzi ?i Salem erau singurele suflete de care ma împiedicam prin casa, când nu torceau adâncite în visele lor feline. Ecaterina petrecuse câteva zile pe litoral, în timp ce so?ul meu ghida un grup de turi?ti în Moldova. Diana a profitat de acest drum, iar Cosmin a strecurat-o în autocar.

Pentru weekend îmi facusem planuri mari. Primul gând fusese cura?enia generala, careia i-am dedicat toata sâmbata. A fost pentru ultima oara când am mai dereticat singura, cap-coada, în casa mea. Dupa Ziua Zero nu m-am mai desfa?urat firesc multa vreme. Senza?ia de greutate în corp, persistenta câteva saptamâni bune, facea imposibila motiva?ia ?i satisfac?ia de altadata. Pâna atunci socotisem activita?ile fizice ?i insipide un ritual de purificare, rudimentar, dar eficient. Efectul terapeutic era instantaneu, sindromul „misiunii îndeplinite“ intra în remisiune. Dar tot efortul meu dinaintea aflarii sinistrei ve?ti m-a adus brutal într-un punct terminus, de?i nu în?elegeam care, la momentul acela. Am început sa asociez procesul în sine, de gospodina investigând atent fiecare centimetru al casei ca un procuror ?i cura?ând urmele perfect, ca un infractor, cu drumul catre un dezastru, nicidecum cu o satisfac?ie. Astfel, în mintea mea s-a deschis o bucla somatica. Odata anxietatea instalata, schimbarea a fost binevenita. Am gasit rapid o menajera care a preluat responsabilitatea casei. Eu am câ?tigat mai mult timp pentru mine, odihna ?i oricare alte planuri se puteau a?terne într-un viitor incert, în care speram sa revin cu toata fiin?a mea la normal.

Analizând circumstan?ele, reac?ia mea era, înainte de toate, inexplicabila. Se scursesera nu mai pu?in de trei decenii de la acel episod pe care îl crezusem închis definitiv. Via?a mea de acum se desfa?ura în alta galaxie decât cea în care îl cunoscusem pe el, cu mul?i ani în urma, când avuseseram o rela?ie mai mult întrerupta decât continua.

Ca satisfac?ia mea de amatoare de ac?iuni extreme sa fie deplina, m-am coco?at îndraznea?a pe trambulina epuizarii totale ?i am zis ca trebuie sa ?i gatesc, ?i nu orice. Nu îmi facusem niciodata curaj sa prepar ardei umplu?i cu carne tocata de vita. Aveam dintotdeauna câteva complexe în bucatarie ?i apelam oricând la mama pentru meniurile sofisticate.

Totu?i înca de diminea?a avusesem un sentiment puternic ?i staruitor ca în acea duminica deliciul balcanic îmi va îmboga?i masa. Urmarind toate indica?iile mamei, am înghesuit legumele viu colorate în ro?u, galben ?i verde în tigaia încinsa. Totul a început sa sfârâie ?i sa fumege, raspândind mireasma care era de-a dreptul magica, hipnotizanta. De când lumea, gatitul a fost unul dintre trucurile cele mai sigure prin care femeile au ademenit barba?ii ?i i-au ?inut lega?i de camin. Nu am rezistat ?i am facut o scurta înregistrare, pe care am trimis-o alor mei, sa le întarât pofta. Ei sigur se bucurau la ora aceea de peisaje mai frumoase. Eu scriam pagini noi în epopeea mea culinara ?i asta trebuia consemnat.

Mâncarea promitea pe deplin ca va fi delicioasa. Odata ce am terminat cu toate, mi s-au activat simultan sentimentul de lini?te, satisfac?ia, egoul hranit de iluzia controlului ?i un soi de fericire pura, dar efemera, de a fi stapâna peste o casa curata luna, în a carei bucatarie se nascocea meniul bogat, gata sa fie servit. Pentru savorile ce impregnasera casa ma puteau invidia cinci etaje de vecini mai jos de duplexul meu. Tot ce îmi ramânea de facut era sa îmi a?tept familia sa soseasca, spre seara.

Pâna atunci voiam sa îmi ofer ?i recompensa pentru munca depusa ?i ?tiam exact ce aveam de facut. Dupa toata aventura cardio din acel weekend merita desfacuta o sticla de Sauvignon Blanc cât se poate de rece. Canicula î?i cerea drepturile imediat dupa apusul soarelui.

Nici pentru o singura secunda ?i în ciuda multor semne care vorbisera cu mine de luni bune, dar pe care le ignorasem, nu banuiam ca traiam lini?tea de dinaintea furtunii. Acela trebuie sa fi fost momentul. Am avut un sentiment puternic ?i recurent auzind o Voce urlându-mi în cap, mult mai tare de data aceasta. Nu am mai putut s-o ignor ca alte da?i, când am zis ca erau chestiuni care nu ma priveau. Trecuse mai bine de un an de când Victor nu mai postase nimic pe Facebook. Nu eram prieteni pe platforma de socializare. Marile iubiri nu se termina cu prietenii. Aici vorbim despre acele capitole ale vie?ii clasate la categoria „totul sau nimic“. Dar uneori, rar, mai intram sa vad… nici eu nu ?tiu ce. Poate voiam sa verific daca e bine, dintr-un instinct greu de definit. Postarile ma convingeau ca trebuie sa ma retrag rapid de pe pagina lui. Unele erau obscene, altele erau pornite din convingeri de-a dreptul cinice ?i extrem de hazardate, de tip ateist. În altele se declara bucuros de propria-i solitudine ?i de inutilitatea femeilor în via?a barba?ilor. Întregul arsenal de mesaje transmitea sa stai departe de el. Erau mai degraba manifestarile genului mizantrop Ebenezer Scrooge, a caror sursa traumatica o cuno?team mai mult sau mai pu?in.

Ultima lui postare, la fel de nesarata, fusese în urma cu mai bine de un an. Socotind de la acel moment, când trebuie sa fi aflat vreo veste proasta care sa îl fi amu?it, pâna la ziua mor?ii lui, trecusera exact noua luni. Cât o gesta?ie. Moartea îl ?inuse în pântecele sale putrede ca sa îl nasca pe celalalt tarâm, departe de mine. Am presupus ini?ial ca nu fusese un accident sau ceva spontan, ci poate o boala care ac?ionase lent. Oricare ar fi fost cauza mor?ii sale, ?ansele de a se fi salvat fusesera inexistente. De la bun început avusese o moarte de ispa?it.

De atunci am mai deschis pagina lui de câteva ori ?i m-am întrebat de fiecare data: ce anume îl determinase sa se opreasca brusc din hulitul la adresa lui Dumnezeu, pe care — de?i nu îi recuno?tea existen?a — Îl condamna perpetuu pentru tragediile ?i e?ecurile sale? Cum putea da vina pe Ceva ce nu exista în viziunea sa? Evident, cinismul avea fractura sa de ra?iune, care descuraja din start pe oricine sa porneasca dialoguri cu astfel de oameni. Nu se putea trece de cazemata în spatele careia ace?tia stateau ascun?i ?i trageau în oricine dorea sa calce pe teritoriul lor izolat, fluturând alta filosofie decât a lor. Se mai smere?te omul! m-am gândit. Totu?i ?tiam ca cinicii aveau rar puterea de a abdica de la lupta inutila împotriva oricarui argument logic în afara viziunii lor lipsite de profunzime.

De ce nu sim?isem nimic pâna acum? Fusesem rasucita ?i ame?ita de vârtejul unui an infernal, dar sublim în acela?i timp. Mama î?i înfruntase cancerul cu taria unui general în razboi. Mie îmi revenise datoria de a umbla în paralel prin spitalele de oncologie ?i biserici. Atacasem solda?e?te boala ei pe cele doua fronturi prietene pentru mine, ireconciliabile pentru mul?i.

O putere nepamânteana, straina de mine, ma ajutase sa merg înainte în aceasta încercare ?i, cu toate acestea, grijile nu fusesera legate doar de mama. În urma cu 18 ani reu?isem sa ma regasesc profesional, dar casa în care traisem tot...