Messud Strania istorie tumultuoasa

1. Auflage 2026
ISBN: 978-606-40-3197-6
Verlag: PublishDrive
Format: EPUB
Kopierschutz: 0 - No protection

E-Book, Deutsch, 568 Seiten

Roman nominalizat la The Booker Prize 2024 ?i Giller prize 2024
'Un experiment remarcabil în domeniul fic?iunii istorice... O lec?ie de maiestrie.' - The Nation
Povestea captivanta, magistrala, a unei familii nascute pe partea gre?ita a istoriei, scrisa de unul dintre cei mai buni romancieri contemporani.
Timp de ?apte decenii, între 1940 ?i 2010, familia Cassar, de origine franceza, este mereu pe drumuri - separata în haosul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, fugind dintr-o patrie coloniala complicata ?i ramânând în cele din urma, dupa independen?a Algeriei, fara o patrie a lor. Aceasta Stranie istorie tumultuoasa, povestita din perspectiva istorica, e mai presus de toate o poveste de familie: a patriarhului Gaston ?i a so?iei sale Lucienne, învalui?i într-un mit al iubirii perfecte care îi sufoca pe copiii lor; a lui François ?i Denise, fra?i devota?i, lega?i de ciuda?enia familiei lor; despre casatoria lui François cu Barbara, o femeie atât de diferita din punct de vedere cultural încât abia se pot în?elege unul pe celalalt; sau despre Chloe, rezultatul acestei uniri, care considera ca relatarea acestor pove?ti îngropate le va aduce tuturor pacea.
'O capodopera... este unul dintre pu?inele romane pe care cititorul nu doar le cite?te, ci le traie?te alaturi de personaje. Claire Messud este o povestitoare extraordinara, iar romanul sau, o istorie cuprinzatoare a oricarei inimi umane, ne va ramâne în suflet ca o amintire draga, sfâ?ietoare.' - Yiyun Li, autoarea volumului Cartea gâ?tei
'O stilista deosebit de talentata, care se eviden?iaza prin utilizarea frazelor lungi, fluide, perfect compuse, bogate în construc?ii paralele, probabil o analogie cu fluxul istoriei... Messud scrie frumos despre efectele demen?ei ?i decrepitudinii ?i despre felul în care, pe nea?teptate, provocarile vie?ii pot sa adânceasca ori sa acopere rupturi emo?ionale.' - Los Angeles Times
'Un roman aproape insuportabil de emo?ionant, plin de în?elepciune, o proza extraordinara.' - The Guardian
'Un roman pointillist, profund în descrierea tensiunilor, legaturilor ?i suferin?elor.' - Vogue
'Un adevarat eveniment literar, care surprinde ?i încânta la fiecare pagina.' - Chicago Review of Books
Claire Messud, romanciera americana de succes ?i profesoara de scriere creativa, este cunoscuta mai ales ca autoare a romanului Copiii împaratului. A studiat la Cambridge ?i Yale. Car?ile sale Când lumea statea în loc ?i The Hunters au fost finaliste la PEN/Faulkner Award. The Last Life a fost desemnat cel mai bun roman al anului de catre Publishers Weekly. Messud a primit burse Guggenheim ?i Radcliffe ?i este laureata a Strauss Living Award acordat de American Academy of Arts and Letters. Locuie?te în Cambridge, Massachusetts, împreuna cu so?ul ?i copiii ei. 'Prin scrierea acestei uluitoare ode - ?i elegii - sub forma unui roman, Messud î?i onoreaza stramo?ii, punând sub semnul întrebarii circumstan?ele care i-au modelat ?i incertitudinile care i-au framântat.' - The Boston Globe

Autoren/Hrsg.

Messud, Claire

Leseproben

Iunie 1940
L’Arba, Algeria

François îi scria o scrisoare tatalui sau, care era departe, ?i s-a hotarât sa foloseasca litere de tipar, nu de mâna: în cazul în care papa nu auzise ve?tile — în definitiv, era în Grecia, nu în Fran?a —, avea sa i le dea François. A scris cu mare grija, cu majuscule: GERMANII AU TRECUT DE POR?ILE PARISULUI. ASTEA SUNT VE?TILE PE CARE MI LE-A DAT MAMAN CÂND M-A TREZIT AZI-DIMINEA?A.

François ?tia ca Parisul era inima glorioasei lor ?ari, de?i, fire?te, el nu fusese niciodata acolo. Înca nu împlinise noua ani ?i abia de curând se întorsese cu mama lui, cu matu?a, tata Jeanne, ?i cu surioara lui mai mica, Denise, pe care o alintau Poupette, ca sa locuiasca cu ni?te rude îndepartate în Algeria — locul pe care maman ?i papa îl considerau „acasa“! —, venind din Salonic, unde tatal lui era ata?atul naval al consulatului Fran?ei. Baiatul vazuse Parisul în fotografii — Champs-Élysées, Turnul Eiffel, Notre Dame —, iar când maman vorbise despre „por?ile“ acelui ora?, el î?i imaginase L’Arc de Triomphe. Dar atunci se gândise ca, în acest caz, arcul de triumf era un arc al înfrângerii; sau, mai degraba, era un arc al triumfului pentru Hitler, ceea ce era nespus de rau. François nu avea sa-i deseneze L’Arc de Triomphe lui papa în scrisoare, fiindca asta ar fi întristat pe toata lumea, chiar ?i pe papa. Iar maman spusese ca to?i trebuie sa fie numai ?i numai veseli pentru papa, sa fie la famille du sourire3, pentru ca atunci el ?i-ar face multe griji din pricina lor, fiind atât de departe, mai ales când, din cauza razboiului, nu puteau lua legatura nici prin telefon, nici prin telegraf. I-ar fi facut bine sa ?tie ca ei se descurca de minune, ca îi transmit toata dragostea lor ?i sarutari — ?i fotografii. Maman o rugase pe tata Paulette, so?ia fratelui lui papa, sa le faca o fotografie, lui maman, lui Poupette ?i lui, ca sa i-o trimita lui papa. În una aveau to?i un aer grav, iar în alta zâmbeau ?i se maimu?areau, dar în amândoua François avea urechile cumplit de clapauge, ca ni?te toarte de ulcior, iar pe el asta îl ru?ina.

N-ar trebui sa scrie despre germani? Astea nu erau ve?ti vesele, nu mai era la famille du sourire; dar era adevarul, nu-i a?a? ?i nu era asta cel mai important lucru? Sa nu min?i niciodata, a?a îl înva?asera. Dar daca la famille du sourire nu era vesela, de fapt? Daca maman era bolnava ?i ve?nic obosita ?i se parea ca nu era loc pentru ei pe nicaieri, nici bani, iar uneori mâncarea era pe sponci? Ar fi trebuit sa se prefaca în fa?a lui papa ca era frumos în L’Arba ?i ca ei se sim?eau bine?

Înainte sa fie nevoi?i sa plece, aproape un an locuisera împreuna cu toata familia în Salonic; dar Fran?a era sub amenin?area germanilor, care avansau cu repeziciune prin Europa, iar când papa îi urcase în graba în tren în Salonic, Italia lui Mussolini se pregatea sa intre în razboi de partea nazi?tilor. Trenul lor trebuise sa strabata Italia — iute, iute, înainte sa devina oficial inamicul —, iar apoi au calatorit prin Fran?a pâna la Marsilia, de unde au luat vaporul spre casa, spre Alger.

„Acasa!“ Maman ?i papa spusesera dintotdeauna cât de mult iubeau Algerul, ca era o parte din ei, ca avea sa le placa ?i lui François ?i lui Denise, cel mai frumos ora? de pe pamânt, cu cladirile de un alb stralucitor înal?ându-se în semiluna în jurul scânteietoarei Mediterana. Dar când ajunsesera acolo, el abia luase aminte cum arata, sim?ise doar ca era dogoritor. Niciuna dintre rudele lor nu voise sa le ofere adapost ?i de aceea, în cele din urma, ajunsesera mul?i kilometri mai departe, în L’Arba, un ora?el prafuit, unde locuiau cu tata Baudry, care era matu?a tatalui sau ori a mamei lui sau poate matu?a raposatei lui bunici, dar, cel mai important, era o femeie foarte batrâna. Însa macar era om bun.

Pe dosul foii de hârtie, François i-a desenat tatalui sau tran?eea pe care o sapasera cu o zi înainte în gradina. Nu a putut sa deseneze ?i noroiul, felul cum plouase peste noapte ?i umpluse cu apa fundul tran?eei, a?a ca a desenat-o simpla ?i a colorat mult la ea cu creionul maro. Când o sapasera — sincer, el ?i maman, fiindca tata Baudry era prea batrâna, tata Jeanne era prea bolnava, iar Poupette prea mica sa fie de vreun folos; ?i, desigur, mai mult el, fiindca pe maman o apucase o migrena din aceea de care suferea ea ?i trebuise sa intre în casa sa se întinda — paruse imensa, suficient de mare încât sa se poata ascunde cu to?ii în ea daca soseau avioanele. Dar a doua zi de diminea?a, dupa ploaie, ai fi zis ca intrase la apa, iar el a putut vedea ca era doar o particica din cât le trebuia lor. Poate ca era prea mica ?i numai pentru el ?i Poupette. S-a sim?it descurajat ?i mâhnit; dar atunci maman i-a spus ca era oricum minunata, o contribu?ie importanta la efortul de razboi, ?i l-a rugat frumos sa stea la masa ?i sa-i scrie lui papa, sa-i spuna, fiindca papa, departe, în Salonic, unde apara Fran?a, sigur voia sa ?tie totul, pâna în cel mai mic amanunt.

Maman a a?ezat-o pe Poupette lânga el ?i i-a spus sa scrie ?i ea ceva, dar asta era o bazaconie, fiindca ea abia daca era în stare sa-?i scrie numele — oricum, mare parte din litere le facea invers —, ?i fire?te ca acum ajunsese sa deseneze pisicile, care nici macar nu erau ale lui tata Baudry; erau ale doamnei de la etaj, cu bra?ele uria?e, albe ?i tremuratoare ca jeleul, care urla la ei pe fereastra aproape de fiecare data când se jucau în gradina. Una dintre pisici avea pete albe ?i negre; cealalta era tortoiseshell, ceea ce era greu de desenat, iar Poupette a desenat cu portocaliu pisica aceea, pe Nanette. ?i nu era a?a. El i-a atras doar aten?ia asupra gre?elii, iar ea a izbucnit în lacrimi, cu ochii uria?i ?i genele ude ?i lipicioase în spatele lentilelor.

— Nu mai da apa la ?oricei, a spus el în ?oapta, nevrând s-o deranjeze pe maman, care se întinsese din nou în dormitorul lui tata Baudry.

Dar n-a reu?it decât s-o faca pe Poupette sa boceasca ?i mai tare.

— ?tiai, a spus el cu cel mai blând glas de frate mai mare, încercând s-o distraga, ca Nanette trebuie sa fie feti?a, pentru ca pisicile tortoiseshell sunt doar feti?e?

Poupette a dat sa mototoleasca hârtia.

— Mi-ai spus ca nu e a?a. De ce nu poate sa fie portocalie? Ar putea fi o pisica portocalie.

El a pus palma pe desenul ei.

— Ai desenat foarte frumos. Lui papa o sa-i placa mult. Nu trebuie s-o trezim pe maman ?i nu mai e hârtie, a?a ca te rog, te implor, n-o strica. Vrei sa-i strici cadoul lui papa?

Poupette a clatinat din cap ?i ?i-a strecurat degetul mare, nespalat, în gura. Cu cealalta mâna ?i-a pipait vârful codi?ei blonde, apoi a rasucit-o u?or, mângâind ?uvi?ele. Pentru François asta era semnul ca evitase furtuna. Privindu-?i din nou desenul tran?eei, a oftat: a?a cum tran?eea însa?i paruse un e?ec în lumina dimine?ii, la fel ?i acum, în desen, semana cu o cutie maro, nu cu o tran?ee. S-a întrebat daca sa deseneze iarba împrejurul ei; dar nu ar fi fost întocmai realita?ii, caci, de fapt, gradina era mai degraba un mla?tini?, plina cu un noroi ro?cat, presarat cu câteva buruieni ici-colo, în col? se înal?a un strat pentru legume, iar jos, lânga gard, era cote?ul celor trei gaini. Nu putea desena nimic din toate astea, în niciun caz pe aceea?i hârtie pe care î?i scria ?i scrisoarea. Daca ar fi desenat iarba numai ca sa arate ca tran?eea era diferita de ceea ce-o înconjura, s-ar fi facut vinovat de aceea?i falsitate ca Poupette când desena pisica portocalie.

Oare papa chiar trebuia sa ?tie totul întocmai? Ar fi la fel de necinstit ca o minciuna sa desenezi ceva ce nu exista? A decis sa lase tran?eea în plata Domnului în mijlocul paginii ?i, în loc de alte complica?ii, s-o explice în cuvinte. Voilà, a scris el, „asta e tran?eea pe care am sapat-o noi, mai mult eu. Dar apoi a plouat ?i acum totul e dezastru. S-ar putea sa nu încapem“. S-a oprit ?i ?i-a supt stiloul. Sora lui coborâse discret de pe scaun ?i mersese agale pâna la canapea, unde s-a ghemuit lânga tata Baudry ?i s-a sprijinit cu capul de coastele ei, pe rochia neagra de serj, ?i a continuat sa-?i suga degetul ?i sa-?i rasuceasca gânditoare codi?a. François ?i-a dat seama ca asta o irita pe tata Baudry, care tricota, dar acum nu mai putea s-o faca, pentru ca andreaua ei ar fi în?epat-o pe Poupette ?i, mai mult de atât, capul lui Poupette o apasa pe bra?.

Lui François îi era foame. ?tia ca în co?ul de pâine mai era un col? din bagheta de la prânz; ?i ?tia exact câta miere mai ramasese în borcanul din dulap. Dar aici nu era în Salonic sau în Beirut, unde locuisera ani întregi înainte...