Moukheiber Neuromania

1. Auflage 2026
ISBN: 978-606-40-3217-1
Verlag: PublishDrive
Format: EPUB
Kopierschutz: 0 - No protection

E-Book, Deutsch, 256 Seiten

Fericirea, emo?iile, dependen?ele, fricile, credin?ele, performan?ele, capacitatea sau incapacitatea noastra de a ne schimba sunt doar efectul interac?iunilor dintre neuronii no?tri? În zilele noastre, totul sau aproape totul pare sa-?i gaseasca explica?ia în creier, neuro?tiin?ele ?i ?tiin?ele cognitive captând interesul publicului larg. Pe baza experien?ei sale de cercetator în domeniul neuro?tiin?elor autorul se întreaba daca nu cumva proliferarea discursurilor despre creier, aceasta neuromanie pe care o întâlnim în prezent, se face cu pre?ul unor simplificari, aproximari sau chiar neadevaruri. Raspunsul îl gasim în aceasta carte al carei scop este acela de a le da cuvântul oamenilor de ?tiin?a ?i de a face accesibile lucrarile lor, cu limitele ?i precau?iile aferente, pentru a nu mai fi condamna?i la discursuri caricaturale care instrumentalizeaza cercetarile despre creier din motive ideologice sau comerciale, oferind cititorului acces la ce spun cu adevarat neuro?tiin?ele ?i ?tiin?ele cognitive, ?i nu doar ce se presupune ca ar spune.
Albert Moukheiber este doctor în neuro?tiin?e ?i psiholog clinician. A scris lucrari despre timiditate, anxietatea sociala, opinii ?i percep?ii abordate din perspectiva neuro?tiin?elor.
Imagina?i-va o persoana care lucreaza unsprezece ore pe zi pentru un patron abuziv ?i lipsit de considera?ie, care nu mai are via?a sociala ?i care petrece prea pu?in timp cu copiii sai. Aceasta persoana ajunge sa dezvolte o tulburare depresiva majora. Aceasta este, evident, rezultatul unor dezorganizari la nivelurile macro ?i mezo. Ar fi absurd sa pretindem ca asta provine dintr-o dereglare electrica neuronala care ar trebui corectata. Depresia sa face parte la fel de mult din creierul ?efului sau cât ?i din al sau, dar consecin?ele pentru fiecare nu sunt acelea?i. Modurile ?i ritmurile noastre de via?a cauzeaza o problema, ?i în loc sa ne confruntam cu aceasta, ne concentram asupra individului, asupra creierului sau. Abordarea ramâne individuala. Totu?i, aceste mecanisme de retroac?iune circulara pot ?i ar trebui sa fie luate în considerare în terapie.
Autorul
Presupusa noastra dependen?a de ecrane a devenit un subiect ?i chiar o problema sociala urgenta de abordat. Se vorbe?te despre dependen?a, ca ?i cum ecranele ar fi devenit un nou drog. O logica similara se joaca aici: legatura între dopamina ?i placere o reflecta pe cea stabilita între anumite circuite dopaminergice ?i dependen?a. Într-adevar, anumite substan?e adictive, cum ar fi opiaceele, nicotina, etanolul sau amfetaminele, provoaca o suprastimulare a unor re?ele dopaminergice. Nu era nevoie de mai mult pentru ca unii sa stabileasca o legatura între droguri, placere, dopamina ?i dependen?a ?i sa o extinda la rela?iile noastre cu ecranele. Chiar ?i OMS (Organiza?ia Mondiala a Sanata?ii) a contribuit la generalizarea acestei idei. Totu?i, mai multe studii au pus sub semnul întrebarii un astfel de ra?ionament simplist.
Autorul

Autoren/Hrsg.

Moukheiber, Albert

Leseproben

Partea I

La originea reduc?ionismului:
o scurta istorie a creierului2

Creierul este singurul lucru care s-a autobotezat.
/r/showerthoughts

Metoda carteziana

Creierul este cel mai misterios organ al corpului nostru. Daca facem o disec?ie a unui corp uman, vom putea deduce, în linii mari, func?iile majorita?ii componentelor sale esen?iale: vom gasi resturi de alimente în stomac ?i în sistemul digestiv, vom observa func?ia structurala ?i mecanica a oaselor ?i ligamentelor, vom putea deduce, din observa?iile facute, principiul sistemului circulator ?i rolul inimii de pompare a sângelui. De altfel, istoric vorbind, acesta a fost felul în care s-au dezvoltat cuno?tin?ele noastre anatomice. Creierul, însa, se lasa mai greu descifrat. Este imposibil, printr-o simpla examinare, sa în?elegem principiile care îl guverneaza. Un creier mort nu ne înva?a prea multe. Aceasta opacitate a constituit mult timp un obstacol pentru în?elegerea bazei biologice a psihicului nostru. Se ?tia faptul ca creierul este laca?ul „min?ii“, dar pâna în epoca Iluminismului, majoritatea cuno?tin?elor se rezumau la scheme anatomice pur descriptive, precum cele realizate de Ibn al-Haytham3 în secolul al X-lea.

Primele încercari sistematice de a patrunde misterele creierului într-un mod metodic apar în secolul al XVII-lea, odata cu publicarea a trei lucrari: L’Homme (postum, 1662) de René Descartes, Cerebri anatome (1664) de Thomas Willis ?i Discours sur l’anatomie du cerveau (1669) de Nicolas Sténon. Aceste lucrari au pus bazele dezbaterilor filosofice ?i ?tiin?ifice care au fundamentat, timp de patru secole, cuno?tin?ele despre acest subiect, fie ca este vorba despre natura min?ii sau despre func?ionarea creierului. Astfel, am mo?tenit o serie de ipoteze false în care înca mai credem astazi. De exemplu, pentru a-?i sus?ine sistemul dualist, Descartes a considerat glanda pineala drept interfa?a dintre corp ?i suflet. Willis a sus?inut ideea ca fiecare zona a creierului este responsabila pentru o func?ie specifica, o teorie foarte veche ?i în esen?a intuitiva, bazata pe observa?ia ca anumite traume craniene pot duce la pierderea unor func?ii ale corpului. Sténon, la rândul lui, a propus, pe de o parte, contrar lui Willis, sa se renun?e la specula?iile privind eventualele func?ii mentale localizate, considerându-le teorii prea speculative ?i nefondate empiric ?i, pe de alta parte, a propus sa se aplice creierului metodele utilizate în cazul celorlalte organe: sa se „demonteze“ creierul cât mai delicat posibil pentru a nu-l deteriora, sa se cartografieze diferitele conexiuni neuronale ?i sa se adopte o abordare multidisciplinara care sa includa anatomia patologica ?i comparativa a creierelor altor animale; cu alte cuvinte, aplicarea metodei carteziene. Sténon i-a repro?at lui Descartes faptul ca nu ?i-a aplicat propria metoda pentru studierea creierului. Descartes nu a urmat propriul principiu de a „împar?i fiecare dintre dificulta?i în atâtea par?i în câte s-ar putea ?i de câte ar fi nevoie pentru a le rezolva mai bine4“.

Astfel, în 1665, la domiciliul lui Melchisédech Thévenot5, Sténon a pus în aplicare aceasta metoda în fa?a unui grup de savan?i, realizând disec?ia unui creier uman. Sténon sus?inea ca „creierul este o ma?ina“ ?i ca trebuie abordat ca atare, piesa cu piesa, încercând sa în?eleaga func?ia fiecarui element. El considera ca, odata realizata aceasta sarcina, celelalte mistere, cum ar fi localizarile ?i ariile cerebrale, se vor rezolva de la sine. Aceasta abordare, care consta în reducerea fenomenelor complexe la componentele lor cele mai simple, se nume?te „reduc?ionism“ — un fel de decupare pâna la cea mai mica componenta, ca sa încercam apoi sa reconstruim ?i sa în?elegem întregul. Asociata cu viziunea mecanicista a lui Sténon, aceasta metoda a devenit planul de lucru al neuro?tiin?elor, permi?ând salturi spectaculoase în în?elegere, dar conducând, de asemenea, în prezent, la unele impasuri. Reduc?ionismul este înca larg aplicat. S-a înradacinat atât de adânc în imaginarul colectiv, încât continua sa influen?eze ?i sa orienteze lucrarile oamenilor de ?tiin?a. Abordarea mecanicista a fost — ?i este înca — frecvent asociata cu o viziune localista sau localizata, precum cea propusa de Willis, care a dat na?tere unor teorii precum frenologia.

Frenologia

„Rareori am avut ocazia sa vad un craniu atât de dolicocefalic ca al dumneavoastra ?i protuberan?e supraorbitale atât de dezvoltate. Mi-a?i îngadui sa va palpez craniul de-a lungul suturii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastra, în a?teptarea piesei originale, ar putea împodobi un muzeu de antropologie. Departe de mine orice gând macabru! Dar râvnesc la craniul dumneavoastra.“

Acestea sunt primele cuvinte pe care Mortimer i le adreseaza celebrului detectiv Sherlock Holmes în Câinele din Baskerville6. Arthur Conan Doyle folose?te aici limbajul frenologiei (din grecescul phren, „creier“, ?i logos, „cunoa?tere“), teoria conform careia forma craniului reflecta personalitatea, caracterul ?i anumite competen?e ale unei persoane. Aceasta disciplina a fost destul de populara în diverse medii ale secolului al XIX-lea: chiar regina Victoria a solicitat analiza cutiilor craniene ale copiilor sai de catre un practician frenolog. În secolul al XIX-lea ?i chiar ?i la începutul secolului al XX-lea, frenologia era atât de în voga, încât este men?ionata de autori precum Mark Twain sau Balzac. Bianchon, marele medic din Comedia umana, îl descrie astfel pe Mo? Goriot: „Cum tocmai studiez sistemul lui Gall, gasesc ca are bosa lui Iuda. [...] I-am studiat capul: nu are decât o bosa, bosa paternita?ii7“. Acel Gall men?ionat de Balzac prin Bianchon este Franz Gall, un medic vienez care a emis în anii 1790 ipoteza conform careia diferitele faculta?i mentale ale unui individ ar fi produse fiecare de zone distincte din creier, identificabile prin palparea craniului. Gall se baza pe observa?ii „empirice“: de exemplu, colegii sai de clasa cu cele mai bune abilita?i de memorare aveau ochii proeminen?i ?i fruntea larga. Diverse cazuri l-au condus la identificarea a 27 de faculta?i mentale ce puteau fi descoperite prin cranioscopie. Printre acestea se numarau în?elepciunea, stima de sine sau capacitatea de a determina greuta?ile ?i for?ele prin manipularea obiectelor fizice. Gall a lucrat împreuna cu medicul Johann Spurzheim, iar cei doi au experimentat, dezvoltat ?i promovat împreuna aceasta abordare. Terenul fusese pregatit cu câteva decenii mai înainte de elve?ianul Johann Lavater, care a fondat fiziognomonia la sfâr?itul secolului al XVIII-lea — o disciplina înrudita ce pretindea ca poate defini caracterul unei persoane prin studiul fe?ei ?i al mimicii. Balzac îl citeaza ?i pe acesta din urma în Mo? Goriot.

De?i frenologia a reu?it sa cucereasca marele public, având un oarecare succes ?i ocupând un loc de cinste printre credin?ele populare, aceasta nu a fost niciodata considerata o ipoteza credibila de catre oamenii de ?tiin?a, spre regretul lui Gall. De altfel, acestuia i s-a refuzat de mai multe ori admiterea la Academia de ?tiin?e din Paris. ?i pe buna dreptate! Dincolo de problemele metodologice ?i ipotezele hazardate, cercetarile ?tiin?ifice au confirmat ca nu exista o „bosa a matematicii“ ?i ca forma craniului nu reflecta nicidecum anatomia cerebrala. Cu toate acestea, teoriile frenologice s-au raspândit ?i au fost folosite pentru a justifica rasismul, sclavia sau pentru a afirma superioritatea masculina. Chiar daca teoriile lui Gall au fost discreditate, s-au insinuat atât de bine în mintea oamenilor încât chiar au influen?at direc?ia în care a evoluat cercetarea ?tiin?ifica a func?ionarii creierului. Patru convingeri principale s-au format astfel ?i continua sa ne influen?eze ?i astazi.

Prima dintre aceste convingeri identifica creierul drept organ responsabil de identitate ?i însarcinat cu coordonarea corpului. A doua sus?ine ca abilita?ile noastre sunt localizate în creier, fiecare arie fiind responsabila pentru o func?ie psihologica sau fiziologica. A treia dintre convingeri sugereaza ca aceste func?ii ar putea fi masurate ?i ca putem astfel evalua capacita?ile noastre. A patra ?i ultima considera ca creierul uman nu ar fi foarte diferit de cel al altor animale. Potrivit lui Gall, avem în comun cu animalele, indiferent de ce fel, 19 din cele 27 de func?ii cerebrale — cartografiate de el, cum ar fi înclina?ia spre sexualitate, talentul muzical sau geniul matematic, instinctul de proprietate sau tendin?a de a fura...

Unul dintre cei mai aprigi critici ai lui Gall a fost medicul francez Marie-Jean-Pierre Flourens, membru al Academiei de ?tiin?e ?i unul dintre fondatorii ?tiin?ei experimentale a creierului. În 1842, Flourens a publicat Examen de la phrénologie, afirmând ferm ca frenologia nu are nicio baza experimentala. Flourens a realizat experimente pe multe animale, în principal pasari, producând diverse leziuni cerebrale ?i observând schimbarile produse astfel. A conchis ca doar func?iile cele mai primitive sunt localizate, precum mi?carea sau nevoile fiziologice, în timp ce toate...