Sosa Villada Reginele din Parcul Sarmiento

1. Auflage 2026
ISBN: 978-606-40-3125-9
Verlag: PublishDrive
Format: EPUB
Kopierschutz: 0 - No protection

E-Book, Deutsch, 208 Seiten

Reihe: Literatura & Fic¿iune

Roman câ?tigator al Premio Sor Juana Inés de la Cruz în 2020, al Premio Finestres de Narrativa în 2020 ?i al Grand Prix de l'Héroïne Madame Figaro în 2021
Reginele din Parcul Sarmiento este portretul semific?ional al unui grup de travestite exuberante, al experien?elor ?i solidarita?ii lor într-o lume care le condamna. În Parcul Sarmiento, inima verde a ora?ului Córdoba, un grup de prostituate transsexuale î?i face rondul nocturn. Când întunericul e sfâ?iat de un strigat, conducatoarea lor, matu?a Encarna, în vârsta de 178 de ani, se aventureaza în tufi?uri pentru a cerceta ?i descopera un bebelu? pe jumatate mort de frig. Ea mobilizeaza iute grupul pentru a-l salva, adoptând copilul în fascinanta lor familie surogat, a?a cum a facut cu mul?i al?i marginaliza?i, inclusiv cu autoarea car?ii. Îmbinând realitatea cu magia unui basm întunecat, Reginele din Parcul Sarmiento ofera un portret intim ?i nuan?at al maturizarii trans, care surprinde un sentiment universal al ciuda?eniei corpurilor noastre. Ne captiveaza ?i ne distreaza, punând la îndoiala în acela?i timp felul în care percepem iubirea, sexualitatea, genul ?i identitatea.
'Un roman superb, emo?ionant, tulburator, crud ?i onest.' - Fernanda Melchor
'O carte importanta: amuzanta, tragica, politica ?i plina de miracole. Te ajuta sa în?elegi via?a acestor femei ?i minunea ?i durerea de a fifi diferit ?i respins. Este plina de mândrie ?i scrisa într-un stil rafifinat. Î?i va frânge inima ?i, în acela?i timp, te va face sa vrei sa râzi ?i sa dansezi, plin de iubire ?i triste?e.' - Mariana Enriquez
'Fara a farda realitatea, acest roman descrie cu lirism ?i uimire via?a transgenderilor.' - Elle
'Dintr-o via?a care aminte?te de un film de Pedro Almodóvar, Camila Sosa Villada a extras un roman, o opera literara incredibila... puternica.' - Vanity Fair
Camila Sosa Villada s-a nascut în 1982 în La Falda (Córdoba, Argentina). Este scriitoare, actri?a ?i cântarea?a, iar anterior ?i-a câ?tigat existen?a ca lucratoare sexuala, vânzatoare ambulanta ?i menajera cu ora. Are dubla licen?a în comunicare ?i teatru de la Universitatea Na?ionala din Córdoba. Piesa ei Carnes tolendas, retrato escénico de un travesti a fost selec?ionata pentru Festivalul Na?ional de Teatru din 2010, desfa?urat la La Plata. Primul ei roman, Reginele din Parcul Sarmiento, a câ?tigat Premio Sor Juana Inés de la Cruz ?i Grand Prix de l'Héroïne Madame Figaro ?i a fost tradus în peste douazeci de limbi.

Autoren/Hrsg.

Sosa Villada, Camilla

Leseproben

E densa noaptea: ghea?a peste Parc. Copacii foarte batrâni, care tocmai ?i-au pierdut frunzele, par sa se roage staruitor ca cerul sa le ofere ceva de nedescris, dar vital pentru vegeta?ie. Un grup de travestite î?i face rondul. Se mi?ca la adapostul copacilor. E ca ?i cum ar fi parte din acela?i organism, celule ale unui singur animal. Se mi?ca a?a, ca o haita. Clien?ii trec cu ma?ina pe lânga ele, încetinesc sa vada grupul ?i, dintre toate travestitele, aleg una pe care o cheama la ei cu un gest. Aleasa se prezinta la apel. A?a e în fiecare noapte.

Parcul Sarmiento este situat în inima ora?ului. Un mare plamân verde, cu o gradina zoologica ?i un parc de distrac?ii. Noaptea devine salbatic. Travestitele a?teapta sub crengi sau în fa?a ma?inilor, î?i plimba vraja în gura lupului, în fa?a statuii lui Dante, statuia istorica care da numele acestui bulevard. Travestitele ies în fiecare seara din infernul despre care nu scrie nimeni, pentru a aduce primavara înapoi în lume.

În acest grup de travestite se afla ?i o femeie însarcinata, singura nascuta femeie dintre toate. Celelalte, travestitele, s-au transformat pentru a fi astfel. Pe teritoriul travestitelor din Parc, ea este cea diferita, femeia însarcinata care repeta mereu aceea?i gluma: le apuca pe travestite, prin surprindere, de pula. Chiar acum o face ?i izbucnesc toate în hohote.

Frigul nu opre?te convoiul travestitelor. Ne trecem din mâna-n mâna o butelcu?a cu whisky, iar peticele de hârtie cu cocaina viziteaza pe rând toate nasurile, unele uria?e ?i naturale, altele mici ?i operate. Ce nu-?i da natura î?i împrumuta iadul. Acolo, în parcul din apropiere de centrul ora?ului, trupul travestitelor împrumuta din iad substan?a vrajii sale.

Matu?a Encarna participa la sabat cu un entuziasm nestavilit. Cocaina a înviorat-o. Se ?tie eterna, se ?tie invulnerabila ca un idol antic de piatra. Dar ceva ascuns în noapte ?i în frig îi atrage aten?ia, o desparte de prietenele ei. O striga ceva din desi?. Printre râsetele ?i whiskyul care e dus de la o gura boita la alta, printre claxoanele celor care trec cautând o frântura de fericire pe lânga travestite, Matu?a Encarna distinge un sunet de alta origine, scos de ceva sau cineva care nu este ca restul oamenilor pe care îi vedem aici.

Celelalte travestite î?i vad de treaba, fara sa fie atente la mi?carile Encarnei. Matu?a este uituca, ne spune mereu acelea?i povestioare vechi. Lucrurile petrecute de curând, apropiate în timp, nu-?i fac loc în memoria ei. Vine o vreme în via?a când nicio amintire nu mai e aparata de primejdii. De atunci, ea noteaza totul în caiete mici, lipe?te noti?e pe u?a frigiderului, ca o modalitate de a învinge uitarea. Unele cred ca înnebune?te, altele cred ca e obosita ?i s-a saturat sa-?i aminteasca. Matu?a Encarna a încasat multe lovituri, cizmele poli?i?tilor ?i ale clien?ilor au jucat fotbal ?i cu capul, ?i cu rinichii ei. Loviturile la rinichi o fac sa urineze sânge. A?a ca nimeni nu-?i face griji când pleaca, când le parase?te, când raspunde sirenei destinului ei.

Pleaca pu?in dezorientata, o sâcâie pantofii acrilici care, la cei o suta ?aptezeci ?i opt de ani ai ei, se simt ca un pat de cuie. Merge anevoie pe pamântul uscat, prin iarba salbatica care cre?te nepasatoare, traverseaza ca un fluierat bulevardul Dante spre zona Parcului în care sunt spini ?i râpe ?i o pe?tera unde poponarii merg sa se sarute ?i sa se consoleze, ?i pe care au poreclit-o Pe?tera Ursului. La câ?iva metri distan?a se afla Rawson, spitalul de boli infec?ioase: a doua noastra casa.

?an?uri, abisuri, tufi?uri care ranesc, be?ivi care se masturbeaza. În timp ce Matu?a Encarna se pierde în tufari?, începe magia. Curvele, cuplurile în calduri, tipele ?i tipii aga?a?i la întâmplare, cei care reu?esc sa se gaseasca unii pe al?ii în acea padure improvizata, to?i dau ?i primesc placere fie în ma?ini parcate strâmb, fie culca?i printre buruieni, fie în picioare, lânga copaci. La ora aia, Parcul e ca un uter al bucuriei, un vas al sexului fara ru?ine. Nu-?i dai seama de unde vin mângâierile ?i cine linge pe cine. La ora aia, în locul ala, cuplurile se fut.

Dar Matu?a Encarna vâneaza ceva ca un sunet sau un miros. Nu ?tii niciodata când pleaca sa adulmece. Încet-încet, ceea ce a chemat-o se dezvaluie: este plânsul unui copil. Matu?a Encarna bâjbâie prin întuneric cu pantofii în mâini, cufundându-se în pamântul neiertator ca sa-l vada cu ochii ei.

Multa foame ?i sete. Asta se simte în plânsul copilului ?i asta e cauza durerii Matu?ii Encarna, care, disperata, se duce în padure pentru ca ?tie ca undeva acolo exista un copil care sufera. Iar în Parc e iarna ?i gerul e atât de puternic, încât î?i înghea?a lacrimile.

Encarna se apropie de rigolele unde se ascund curvele când vad ca se apropie luminile poli?iei ?i în sfâr?it îl gase?te. Copilul e acoperit de crengi cu spini. Plânge nestavilit, pare ca ?i Parcul plânge cu el. Matu?a Encarna se agita foarte tare, toata spaima din lume i se strânge în jurul gâtului în acel moment.

Copilul este înfa?urat într-o geaca de adult, o geaca matlasata verde. Arata ca un papagal cu capul chel. Când încearca sa-l scoata din mormântul sau de crengi, se în?eapa în spini ?i puncti?oarele de pe mâini încep sa-i sângereze, patându-i mânecile bluzei. Arata ca o moa?a care-?i vâra mâinile în pântecele iepei ca sa scoata mânzul. Nu simte durerea, nu observa zgârieturile facute de spini. Continua sa îndeparteze crengile ?i în cele din urma îl salveaza pe baiatul care urla în noapte. Se scalda în cacat, mirosul e insuportabil.

Îngre?o?ata ?i plina de sânge, Matu?a Encarna îl ?ine la piept ?i începe sa strige dupa prietenele sale. ?ipetele ei trebuie sa ajunga pâna-n celalalt capat al bulevardului. Cu greu se poate face auzita.

Dar târfele travestite ale Parcului Sarmiento, din ora?ul Córdoba, au un auz mult mai fin decât al oricarui om obi?nuit. Ele aud chemarea Matu?ii Encarna pentru ca simt frica în aer. ?i devin vigilente — li se face pielea de gaina, parul maciuca, branhiile se deschid, falcile se încle?teaza.

— Travestite din Parc! Veni?i aici, veni?i aici, am gasit ceva! striga.

Un copil, de vreo trei luni, abandonat în Parc. Acoperit cu crengi, gata ca moartea sa faca ce vrea cu el. Sau poate câinii ?i pisicile vagaboande care traiesc acolo: peste tot în lume copiii sunt o sarbatoare.

Travestitele se apropie curioase, ca o invazie de zombi apropiindu-se înfometa?i de femeia cu copilul în bra?e. Una î?i duce mâinile la gura, mâini atât de mari, încât ar putea acoperi întregul soare. Alta exclama ca micu?ul este frumos, o bijuterie. Iar alta face cale-ntoarsa ?i spune:

— Nu vreau sa am de-a face cu asta, nu am vazut nimic.

— Ce preten?ii sa ai? raspunde alta, vrând sa spuna: a?a sunt târfele-astea mustacioase când dau de greu.

— Trebuie sa sunam la poli?ie, spune una.

— Nu! striga Matu?a Encarna. Nu la poli?ie! Nu po?i duce un copil la poli?ie, nu exista pedeapsa mai mare!

— Da’ nu putem sa-l ?inem, argumenteaza o voce care face apel la ra?iune.

— Copilul ramâne cu mine. Vine acasa cu noi.

— Dar cum ai de gând sa-l iei, daca e tot cacat pe el ?i plin de sânge?

— În geanta. Încape perfect.

Travestitele se îndreapta cu o viteza surprinzatoare din Parc spre refugiul din sta?ia de autobuz. Sunt un mic alai de pisici, grabite de împrejurari, cu capul plecat în pamânt, gestul acela care le face invizibile. Merg acasa la Matu?a Encarna, cea mai poponara casa de toleran?a din lume, care a primit, a adapostit, a ascuns ?i-a protejat atâtea travestite în momente de disperare. Merg acolo pentru ca ?tiu ca nu ar putea fi mai în siguran?a nicaieri altundeva. Duc copilul într-o geanta.

Una dintre ele, cea mai tânara, îndrazne?te sa spuna cu voce tare ceea ce toate ?i-au comunicat deja în gând:

— E prea frig sa dormi la pârnaie.

— Ce spune?i voi acolo? întreaba Matu?a Encarna.

— Nimic, doar atât: ca e prea frig sa dormi la pârnaie. ?i cu atât mai mult pentru rapirea unui bebelu?.

Sunt speriata de moarte. Merg în spatele lor, aproape alergând ca sa ?in pasul cu ele. Sa dau ochii cu copilul m-a golit pe dinauntru. E ca ?i cum brusc nu a? mai avea organe, sânge, oase, mu?chi. În parte e spaima ?i în parte e hotarâre, doua lucruri care nu merg întotdeauna mâna-n mâna. Fetele sunt agitate, scot aburi ?i suspine de frica pe gura.

Se roaga la to?i sfin?ii ca baiatul sa nu se trezeasca, sa nu plânga, sa nu ?ipe a?a cum a ?ipat cu o clipa în urma în Parc, ca un porc la abator. Pe drum, pe lânga ele trec ma?ini conduse de be?ivi care le-njura, ma?ini de poli?ie care încetinesc când le vad, studen?i care n-au somn ?i care ies sa-?i cumpere ?igari.

Prin simpla plecare a capului, travestitele redobândesc darul transparen?ei care le-a fost dat în momentul botezului. Merg înainte ?i par cazute pe gânduri, dar e doar o iluzie, de fapt î?i reprima teama de a fi descoperite. Pentru ca, ah, trebuie sa fii travestita ?i sa por?i un nou-nascut însângerat în geanta ca sa ?tii cu adevarat ce-i...