D'Andrea Esen¿a raului

1. Auflage 2017
ISBN: 978-606-40-0252-5
Verlag: Trei
Format: EPUB
Kopierschutz: 0 - No protection

E-Book, Romanian, 359 Seiten

Reihe: Fiction connection

'Luca D'Andrea poate fi comparat cu Stephen King ?i Jo Nesbø.' - La Repubblica
Cu o voce inconfundabila ?i o stapânire desavâr?ita a ritmului ?i a nara?iunii, Luca D'Andrea spune povestea unui om cople?it de obsesia sa, pentru care e gata sa sacrifice tot ce are mai de pre?.
'D'Andrea este un adevarat maestru.' - La Stampa
Esen?a raului este în curs de publicare în peste 30 de ?ari.
În Italia, a intrat direct în top 10 pe lista de bestselleruri, iar în opt luni a ajuns la a ?asea edi?ie.
În Germania, în a doua saptamâna de la publicare, a urcat pe locul doi în topul Der Spiegel.
O tripla crima, cruda ?i sângeroasa, zguduie satul Siebenhoch, o comunitate retrasa ?i lini?tita din Tirolul de Sud.
De?i s-a petrecut cu mult timp în urma, teribila întâmplare din creierii Alpilor Dolomiti îi bântuie înca pe locuitori ?i învaluie zona într-o atmosfera violenta ?i misterioasa.
Totodata, locul crimelor, defileul Bletterbach, este un punct stravechi al planetei, care ar putea fi adapostul unei creaturi periculoase ?i înspaimântatoare, care s-a trezit la viata.
Un american, venit în Alpi alaturi de familia sa, are un accident îngrozitor ?i, de?i supravietuie?te, muntele pare sa-l atraga în cele mai morbide feluri. El devine din ce în ce mai implicat în enigmele locale, lucru care-i va dezbina familia ?i-l va arunca într-un co?mar cumplit.?

Autoren/Hrsg.

D'Andrea, Luca

Leseproben

(We Are) The Road Crew1
1.
În via?a, ca ?i în arta, un singur lucru conteaza: faptele. Pentru a cunoa?te faptele referitoare la Evi, Kurt ?i Markus ?i la noaptea de 28 aprilie 1985, este esen?ial sa ?ti?i totul despre mine. Pentru ca nu exista doar anul 1985 ?i masacrul din Bletterbach. Nu sunt numai Evi, Kurt ?i Markus, mai sunt ?i Salinger, Annelise ?i Clara. Toate sunt legate. 2.
Pâna la orele paisprezece ?i douazeci ?i doua ale zilei de 15 septembrie 2013, adica pâna în momentul în care aproape ca fusesem rapus de Fiara, mi s-a spus ca sunt pe cale sa devin o noua stea din lumea documentarelor, domeniu care tinde sa produca nu atât stele, ci mai degraba meteori?i minusculi ?i praf cosmic. Lui Mike McMellan, cealalta jumatate a astrului în devenire, îi placea sa spuna ca ?i daca am fi fost stele cazatoare pe o traiectorie de coliziune cu planeta numita Faliment Total, am fi avut privilegiul de a ne mistui în flacarile rezervate eroilor. Începând cu a treia bere ma declaram de acord cu el. Cel pu?in era un pretext minunat pentru un nou toast. Mike nu era doar asociatul meu. Era ?i cel mai bun prieten pe care l-ar putea avea cineva printr-un mare noroc. Era sâcâitor, atoate?tiutor, egocentric ca o gaura neagra, obsesiv pâna dincolo de orice suportabilitate ?i daruit cu capacitatea de a se concentra asupra unei singure chestiuni mai abitir decât un canar sub influen?a amfetaminei. Dar mai era ?i unicul artist adevarat pe care l-am cunoscut vreodata. Mike a fost cel care, pe când eram doar doi tineri timizi de la New York Film Academy (cursul de Regie pentru Mike ?i cel de Scenariu pentru subsemnatul), a în?eles ca, daca ne-am fi continuat ambi?iile hollywoodiene, ne-am fi ales cu fundurile batatorite de atâtea ?uturi încasate, acri?i ?i flecari, ca nenorocitul ala de profesor „Spune?i-mi Jerry“ Calhoun, un fost hippie care s-a distrat din plin maltratând primele noastre crea?ii. Acela a fost cu adevarat un moment magic. O iluminare care urma sa ne schimbe cursul vie?ii. Poate mai pu?in dramatic decât în filmul The Wild Bunch al lui Sam Peckinpah (în care William Holden zice „Hai sa murim“, iar Ernest Borgnine îi raspunde: „De ce nu?“), caci noi atunci ne gaseam într-un McDonald, ciugulind cartofi praji?i, cu moralul la pamânt ?i cu mutra vitelor duse catre gloriosul bulevard al împara?iei hamburgerilor. Dar, în orice caz, un moment irepetabil. Crede?i-ma. ? Mai duca-se în moa?a-sa Hollywood-ul, Salinger, a spus Mike. Lumea realitate, nu grafica pe computer. Singura solu?ie pe care o avem la îndemâna pentru a naviga prin acest nenorocit Zeitgeist este sa lasam deoparte fic?iunea ?i sa ne dedicam dragei, batrânei ?i solidei realita?i. Garantata suta la suta. Am ridicat dintr-o sprânceana: ? Zeitgeist? ? Pai nu tu erai nem?alaul, batrâne? Mama mea era de origine germana, dar nicio problema, nu ma sim?eam deloc diferit de Mike. În fond eu crescusem în Brooklyn, iar el în Midwest-ul ala de rahat. Lasând la o parte considera?iile de ordin genealogic, ceea ce voia Mike sa spuna în acel noiembrie ploios de acum mul?i ani era ca ar fi trebuit sa arunc cât colo scenariile mele (proaste) ?i sa ma apuc sa fac împreuna cu el filme documentare. Sa lucrez asupra clipelor ce se dilata într-atât, încât ajung sa se transforme într-o nara?iune, care sa curga uns din punctul a în punctul z, conform evangheliei raposatului Vladimir Jakovlevic Propp (pe care îl asociez cu povestirea, exact cum pe Jim Morrison îl asociez cu paranoia). Nebunie curata. ? Mike... am rabufnit eu. Exista o singura categorie mai pacatoasa decât cea care vrea sa dea lovitura în cinema: documentari?tii. Au colec?ii întregi din „National Geographic“ care merg pâna prin 1800. Mul?i dintre ei au stramo?i care ?i-au gasit sfâr?itul în încercarea de a gasi izvoarele Nilului. Sunt plini de tatuaje ?i poarta e?arfe de ca?mir la gât. În pu?ine vorbe: sunt ni?te imbecili, dar ni?te imbecili liberali, ?i de aceea se simt izbavi?i de orice pacat. ?i în ultimul rând, dar nu ?i cel din urma: au familii care se scalda în bani ?i care le subven?ioneaza safariurile ?i colindatul lor prin lumea larga. ? Salinger, uneori e?ti chiar un... un... Mike a scuturat din cap. ? Lasa astea ?i asculta-ma. Avem nevoie de un subiect. Un subiect puternic pentru un documentar care sa arunce în aer tot ce exista pâna acum. Ceva pe care oamenii sa-l ?tie, ceva familiar lor, dar pe care noi doi sa-l prezentam într-un fel cu totul nou ?i diferit de cum îl vazusera pâna acum. Stoarce-?i creierii, gânde?te-te ?... Ma crede?i sau nu, exact acela a fost momentul în care un ageamiu plus înca un ageamiu au descoperit ca sunt în stare sa prefaca în calea?ca aurita chiar ?i cel mai trasnit dovleac. Fiindca da, de dovleac nu duceam lipsa. Nu ?tiu cum ?i nici de ce, dar în timp ce Mike ma privea fix cu mutra lui de criminal în serie, în timp ce mii de motive pentru a refuza propunerea îmi zburataceau prin cap, am sim?it cum un uria? clic îmi detoneaza creierul. O idee absurda. Nebuneasca. Incandescenta. O idee atât de idioata ca risca sa iasa al naibii de bine. Exista oare ceva mai electrizant, mai puternic ?i mai sexy decât rock’n’roll-ul? Acesta reprezinta o adevarata religie pentru milioane de persoane. Un suflu de energie care une?te genera?iile. Nu exista vreo fiin?a pe planeta asta care sa nu fi auzit vorbindu-se de Elvis, Hendrix, Rolling Stones, Nirvana, Metallica ?i de toata pleiada scânteietoare a unicei adevarate revolu?ii a secolului al XX-lea. Un fleac, nu? Nu. Pentru ca rockul presupunea ?i ni?te huidume de body-builderi cu priviri de pitbull, îmbraca?i în negru, ca ni?te dulapuri cu doua u?i, plati?i sa-i dea afara pe ?mechera?ii ca noi. Ceea ce ar fi facut cu mare placere ?i gratis. Prima oara când am încercat sa ne punem ideea în aplicare (cu Bruce Springsteen într-un turneu de încalzire într-un local din Village), eu m-am procopsit doar cu ni?te îmbrânceli ?i ni?te vânatai. Dar Mike a luat-o pe coaja mai rau. Jumatate din fa?a lui semana cu steagul sco?ian. Era cât pe ce sa ne alegem ?i cu o plângere, asta era sa fie cirea?a de pe tort. Dupa Springsteen a urmat concertul celor de la White Stripes, al lui Michael Stipe, al trupei Red Hot Chili Peppers, al lui Neil Young ?i al celor de la Black Eyed Peas, care pe atunci se aflau la apogeul notorieta?ii lor. Ne-am ales cu ni?te vânatai frumu?ele ?i cu prea pu?in material. Tenta?ia de a lasa totul balta era mare. Acela a fost momentul în care Zeul Rockului ?i-a întors fa?a catre noi ?i, vazând straduin?ele noastre penibile de a-l preamari, ne-a aratat calea catre succes cu o privire binevoitoare. 3.
Pe la jumatatea lui aprilie am reu?it sa fac rost de un dublu contract pentru amenajarea unei scene în Battery Park. ?i nu pentru o forma?ie oarecare, ci pentru cea mai controversata, mai diabolica ?i mai blamata trupa din toate timpurile. Doamnelor ?i domnilor, trupa Kiss. Am muncit ca ni?te furnicu?e sârguincioase, dupa care, pe când ma?ini?tii plecau, ne-am ascuns într-o gramada de gunoi. În tacere, ca ni?te luneti?ti din armata. Când au aparut primele ma?ini negre, Mike a apasat butonul Rec. Eram în al noualea cer. Era marea noastra ?ansa. ?i evident ca totul s-a desfa?urat foarte iute. Gene Simmons ?i-a facut apari?ia dintr-o limuzina lunga cât un transatlantic, ?i-a întins bine madularele ?i a dat ordin lacheilor lui sa-i scoata botni?a adoratului sau patruped. Cum s-a vazut liber, cani?ul sau alb ?i înspaimântator, cu o mutra de Lucifer, a început sa latre în direc?ia noastra ca un dulau al Infernului despre care cânta Robert Johnson („And the day keeps on reminding me, there’s a hellhound on my trail. / Hellhound on my trail, hellhound on my trail“). Din doua sarituri, m-am ?i trezit cu potaia peste mine. Voia sa ma înha?e de jugulara, nenorocitul. Gogoa?a aia de blana voia sa ma ucida. Am scos un zbieret. ?i pe loc o hoarda de brute nestapânite, demne de panteonul celor mai faimo?i spintecatori din istorie, ne-au în?facat, ne-au tras ?uturi, ne-au altoit bine ?i ne-au târât spre ie?ire, cu inten?ia — ?i aici au rânjit — sa ne arunce drept hrana vieta?ilor din ocean. Nu au facut însa acest lucru. Ne-au lasat ciomagi?i bine, abatu?i ?i obosi?i pe o banca, printre hârtii murdare, ca sa meditam asupra condi?iei noastre de Wile E. Coyote. Am ramas acolo, incapabili sa ne acceptam înfrângerea, ascultând ecourile tot mai stinse ale concertului. Dupa ce s-au încheiat ?i bisurile, am urmarit cu privirea cum publicul se împu?ineaza. Chiar când eram pe punctul de a ne întoarce în magherni?a noastra ?i chiar când zdrahonii cu barbi ca ale celor din Hell’s Angels ?i cu mutre de ocna?i începusera sa încarce lazile ?i amplificatoarele în camioanele Peterbilt ale trupei, exact în acea clipa Zeul Rockului a coborât din Valhalla, aratându-mi calea. ? Mike, i-am ?optit. Am...